Autorul acestui Obiect (psihedelic) vine din expresionismul abstract al lui Pollock și al altora, și se manifestă punând accentul pe invenția unor noi modalități de a face artă. Este, dacă vreți, o formă de a nara realitatea nudă, marcată inclusiv de hazardul obiectiv. Nimic nu e decorativ, superficial, nesincer. În dinamica pe care o imprimă Iulian Copăcel lucrărilor sale, regăsim eterna reîntoarcere la substanța în care descoperim ființa ființei, sinele sinelui, lumea în tot ce are ea mai personal, cu întreaga sa dialectică. Dacă aspirația omului e verticală, există ca un halou o derulare orizontală a timpului. Totul curge orizontal, tensionat, forme și nuanțe se întrepătrund cu realitățile pe care le percepe artistul în căutarea inițiată, un drum ce nu se termină niciodată. Sunt sentimente, trăiri, interogații coagulate într-un răspuns prin care autorul ne comunică o stare de fapt a adevărului propriu, la care a ajuns într-un anumit moment al gândirii sale artistice.

Culoarea, deși evanescentă, e elementul unui ceremonial sinestezic provocator, perceptibilul se transformă în imperceptibil, misterul unei naturi aflate într-o mișcare perpetuă se articulează ritualic în lucrarea artistului vizual ieșean. Sunt fețe și suprafețe ale unor descărcări de energie întrețesute cu finețea unui caligraf-seismograf. 

De la spontan, la grav, tonul e intens emoțional la Iulian Copăcel, un artist contemporan care vrea să reconfigureze realitatea, propunând o realitate alternativă, revelatoare. El se recitește și, pornit pe o asemenea cale, el recitește tot ce îl înconjoară. Rezultatele la care ajunge sunt transmise într-o semantică a devenirii atipică. Obiectul său este conceput subsecvent, cele treisprezece tablouri care se succed într-unul, într-o imagine singulară, până la urmă, fiind dispuse ca atare, artistul sesizând că totul are legătură cu totul, că suntem captivi într-un organism viu care se schimbă în permanență și în interiorul căruia regulile jocului se modifică la nesfârșit. 

Chiar dacă, aparent, artistul vizual nu își implică arta social, totuși, el lucrează la un construct cu impact în comunitate, în sfera societății pe care și-o dorește mai puțin de suprafață. Obiectul său abstract, psihedelic, cum am mai zis, nu e deloc gratuit, are o țintă, aceea de a scăpa de nevroza timpurilor pe care le traversăm cu toții.

Iulian Copăcel are încredere în valoarea umană a culturii. Pictura îi e consubstanțială cu anvergura sa intelectuală și are mereu tendința de a rotunji fizionomia artei pe care o practică, de a o închide și apoi, în chip necesar, de a o deschide. O pendulare de acest tip îi e specifică artistului ieșean, adept al haosului organizat cu emfaza și exuberanța unei ordini aparent iraționale. Obsesiv, artistul ne atrage atenția că lumea se pierde în gesturile sale scăpate de sub control sau prea studiate chiar. Un univers antropocentric, da, fără îndoială, se ivește la orizontul întreprinderilor sale artistice.

Vortexul de forme și culori, polimorfismul pe care îl plasează pe frontul său de lucru, un teritoriu psihotrop, în aria căruia se recompune și încearcă să afle încotro se îndreaptă omul și, în aceeași măsură, el însuși, poate fi înțeles prin conceptul jungian de individuație, o cale spre Sine, un proces de augmentare a câmpului conștiinței. Ritmurile cromatice trepidante, esențele, contururile unor himere care se ivesc pe pânză sunt constituenții unei gândiri artistice dispuse către experiment pentru a cunoaște, dar și pentru sondarea sufletului unei lumi epuizate, în derivă.

Tehnic, artistul se desfășoară și ajunge la Obiectul de față pornind de la desenul concret peste care, fin prestidigitator, suprapune schema abstractă. Ansamblul de figuri, înlănțuite într-un dans frenetic, cumva ritualic, conturat cu migala unui desenator pasionat, doar se întrevedere, e tonul unei lumi pe care îl acoperă o altă lume, cea generală, mulțimea uniformizată, vacarmul unor spirite impersonale, calpe. Dansul surprins în compoziția plastică e tendința omului de a lupta cu inerția, de a fi personal, de a se salva, de a deveni el însuși. Din acest motiv, aș numi arta sa, acest Obiect al lui Iulian Copăcel, drept o poetică a sinelui, fără doar și poate, întemeiată existențial, „un act al profunzimii” (Bachelard), o dispunere înspre și în sine, o obiectivare care îi oferă autorului posibilitatea să se echilibreze ființial. 

Privitorilor, printr-un procedeu riguros pus la cale, de înlăturare a inertului, li se înfățișează o preocupare pentru limbajul sufletului, o fenomenologie a unei interiorizări tăcute și, nelipsite, de un dramatism care rămâne imprimat pe retină. Iulian Copăcel codifică, determinat fiind de o voință care nu înlătură neliniștea, ci o proclamă cu o exigență lucidă. Autorul chiar ajunge să inventeze o estetică pentru propria folosință, denaturând lucrurile și încercând să ne facă să sesizăm inexprimabilul în plasa unor structuri abstracte.

În chip util, desemnând legătura cu lucrurile care însumează, în final, Obiectul plastic în integralitatea sa, pictorul recurge la a da viață pe pânză unor detalii în nuanțe de roșu. În spațiul acela, aflat într-o forfotă existențială infinită, tușele de roșu constituie efectul declanșator al unei simbolistici care neagă suficiența percepției obișnuite. Din acest motiv, aș numi și eu, precum Herbert Read arta lui Klee, Obiectul lui Copăcel ca fiind metafizic.

Avem, așadar, o metafizică a mișcării, o reprezentare a acesteia care se adaugă percepției Obiectului, o abolire a formei statice. Recunoaștem la Iulian Copăcel o dorință de a scăpa de „concepția contemplativă a peisajului”. Artistul vizual respiră, din această perspectivă, un aer al unei depline libertăți a imaginației, în aria căreia legile mișcării sunt studiate cu atenție.  

Obiectul lui Iulian Copăcel e orientat spre spectacolul uman, viața sufletească fiind creatoare de formă ca rezultat al unei necesități interioare pregnante, clocotitoare, văzute ca loc unde decelăm substanța lumii, suprafața în care totul prinde culoare, linii de tot felul se străpung, merg în paralel sau  se amestecă, ies sau intră în tensiunea unei contingențe apăsătoare, unde se trăiește sub un cer senin sau, din contră, acoperit de nori amenințători. Mai mult, arta, repet, metafizică, a artistului plastic Iulian Copăcel implică o comuniune panteistă cu universul, dar și o interiorizare în căutarea sensului pierdut al omului aflat în lume, o libertate de gândire și de expresie care orchestrează o arhitectonică a sinelui aflat în căutarea sinelui, vie, vitală.

Una peste alta, Iulian Copăcel este un narativ. Nu întâmplător, Obiectul său spune o poveste, creează un traseu al înțelegerii a ceea ce ne comunică, ne deschide un complex orizont al vizualității, al imaginii. Cele treisprezece tablouri, cum afirmă artistul, de altfel, au fost alăturate sugerând ideea de evoluție: a omului, a lumii, a sensului. Mai sunt, tot așa, dispuse unul după altul, încă două panouri care reprezintă o pagină de jurnal al artistului, respectiv portretul acestuia. 

Obiectul (lui Iulian Copăcel) Autor text: Alexandru Ovidiu Vintilă