The author of this Object (psychedelic) comes from the abstract expressionism of Pollock and others, and manifests itself by emphasizing the invention of new ways of making art. It is, if you will, a form of narrating raw reality, marked including by objective chance. Nothing is decorative, superficial, insincere. In the dynamics that Iulian Copăcel imprints on his works, we find the eternal return to the substance in which we discover the being of being, the self of self, the world in all that it has most personal, with all its dialectic. If human aspiration is vertical, there exists as a halo a horizontal unfolding of time. Everything flows horizontally, tensioned, forms and nuances intertwine with the realities that the artist perceives in the initiated search, a journey that never ends. They are feelings, experiences, interrogations coagulated in an answer through which the author communicates to us a state of fact of his own truth, which he reached at a certain moment of his artistic thinking.
Color, although evanescent, is the element of a provocative synesthetic ceremonial, the perceptible transforms into imperceptible, the mystery of a nature in perpetual movement is articulated ritually in the work of the visual artist from Iași. They are faces and surfaces of energy discharges interwoven with the finesse of a calligrapher-seismograph.
From spontaneous to grave, the tone is intensely emotional in Iulian Copăcel, a contemporary artist who wants to reconfigure reality, proposing an alternative, revealing reality. He rereads himself and, started on such a path, he rereads everything that surrounds him. The results he reaches are transmitted in an atypical semantics of becoming. His Object is conceived subsequently, the thirteen paintings that succeed one another in one, in a singular image, ultimately, being arranged as such, the artist noticing that everything is connected to everything, that we are captive in a living organism that constantly changes and within which the rules of the game change endlessly.
Even if, apparently, the visual artist does not socially involve his art, however, he works on a construct with impact in the community, in the sphere of society that he wants less superficial. His abstract object, psychedelic, as I said before, is not at all gratuitous, it has a target, that of escaping the neurosis of the times we all go through.
Iulian Copăcel has confidence in the human value of culture. His painting is consubstantial with his intellectual stature and always has the tendency to round the physiognomy of the art he practices, to close it and then, necessarily, to open it. Such a pendulation is specific to the artist from Iași, an adept of chaos organized with the emphasis and exuberance of an apparently irrational order. Obsessively, the artist draws our attention that the world is lost in his gestures escaped from control or too studied even. An anthropocentric universe, yes, undoubtedly, appears on the horizon of his artistic enterprises.
The vortex of forms and colors, the polymorphism that he places on his work front, a psychotropic territory, in the area of which he recomposes and tries to find out where man is heading and, to the same extent, himself, can be understood through the Jungian concept of individuation, a path to Self, a process of augmentation of the field of consciousness. The trepidant chromatic rhythms, the essences, the contours of some chimeras that appear on the canvas are the constituents of an artistic thinking disposed towards experimentation to know, but also for probing the soul of an exhausted world, adrift.
Technically, the artist unfolds and reaches the present Object starting from the concrete drawing over which, fine prestidigitator, superimposes the abstract scheme. The ensemble of figures, chained in a frenetic dance, somewhat ritualistic, contoured with the diligence of a passionate drawer, only glimpsed, is the tone of a world that is covered by another world, the general one, the uniformized crowd, the uproar of impersonal, insipid spirits. The dance captured in the plastic composition is man’s tendency to fight inertia, to be personal, to save himself, to become himself. For this reason, I would call his art, this Object of Iulian Copăcel, a poetics of the self, undoubtedly, existentially founded, “an act of profundity” (Bachelard), a disposition towards and within oneself, an objectification that offers the author the possibility to balance himself in being.
To viewers, through a rigorously planned procedure of removing the inert, is presented a concern for the language of the soul, a phenomenology of a silent interiorization and, not lacking, of a dramatism that remains imprinted on the retina. Iulian Copăcel codifies, determined by a will that does not remove unease, but proclaims it with a lucid exigency. The author even comes to invent an aesthetic for his own use, distorting things and trying to make us perceive the inexpressible in the net of abstract structures.
Usefully, designating the connection with things that sum up, finally, the plastic Object in its entirety, the painter resorts to giving life on canvas to details in shades of red. In that space, in an infinite existential bustle, the touches of red constitute the triggering effect of a symbolism that denies the sufficiency of ordinary perception. For this reason, I would also call, like Herbert Read for Klee’s art, Copăcel’s Object as being metaphysical.
We have, therefore, a metaphysics of movement, a representation of it that adds to the perception of the Object, an abolition of the static form. We recognize in Iulian Copăcel a desire to escape the “contemplative conception of landscape”. The visual artist breathes, from this perspective, an air of complete freedom of imagination, in the area of which the laws of movement are carefully studied.
Iulian Copăcel’s Object is oriented towards the human spectacle, the soul life being a creator of form as a result of a pregnant, boiling inner necessity, seen as a place where we decipher the substance of the world, the surface in which everything takes color, lines of all kinds pierce each other, run in parallel or mix, exit or enter the tension of a pressing contingency, where one lives under a clear sky or, on the contrary, covered by threatening clouds. Moreover, the art, I repeat, metaphysical, of the plastic artist Iulian Copăcel implies a pantheistic communion with the universe, but also an interiorization in search of the lost meaning of man in the world, a freedom of thought and expression that orchestrates an architectonics of the self in search of the self, alive, vital.
All in all, Iulian Copăcel is a narrative. Not coincidentally, his Object tells a story, creates a path of understanding of what he communicates to us, opens to us a complex horizon of visuality, of image. The thirteen paintings, as the artist states, in fact, were placed together suggesting the idea of evolution: of man, of the world, of meaning. There are also, likewise, arranged one after another, two more panels representing a page from the artist’s journal, respectively his portrait.
Synthesizing, the Object (of Iulian Copăcel) has the extraordinary property of extracting from uproar a context, an atmosphere. He knows that the abstraction he undertakes is a consequence of a state of being, with profound significance, it’s a projection of signs of an experience of metaphysical understanding that the artist wants to communicate to us in his artistic language. A language that he discovers, with each line drawn, with each rhythm that he integrates into the harmony of movements, in the imagined musicality, in thin or ample touches of color, all designating something about the cosmic flow that the visual artist thinks and feels alike. The infinite rotation of our worlds, recorded in the paintings before us, belongs to an archetypal unfolding of one’s own interiority that listens to other laws or perhaps to no law. It’s an alternation of planes, interior – exterior, that we all live, in common, as one might say. Anyway, if you will, the work in its entirety reveals to us the intimate sensitivity of an artist concerned with the adventure of the human, focused on this veritable cult of the line that animates, gives life, freedom, fantasy, frankness. Finally, I believe that for the visual artist from Iași painting is, as Pierre Soulages pointed out at one point, “an action that engages at the same time man and the world. – Man: both the viewer and the artist”.
The Object (of Iulian Copăcel) Text author: Alexandru Ovidiu Vintilă
Autorul acestui Obiect (psihedelic) vine din expresionismul abstract al lui Pollock și al altora, și se manifestă punând accentul pe invenția unor noi modalități de a face artă. Este, dacă vreți, o formă de a nara realitatea nudă, marcată inclusiv de hazardul obiectiv. Nimic nu e decorativ, superficial, nesincer. În dinamica pe care o imprimă Iulian Copăcel lucrărilor sale, regăsim eterna reîntoarcere la substanța în care descoperim ființa ființei, sinele sinelui, lumea în tot ce are ea mai personal, cu întreaga sa dialectică. Dacă aspirația omului e verticală, există ca un halou o derulare orizontală a timpului. Totul curge orizontal, tensionat, forme și nuanțe se întrepătrund cu realitățile pe care le percepe artistul în căutarea inițiată, un drum ce nu se termină niciodată. Sunt sentimente, trăiri, interogații coagulate într-un răspuns prin care autorul ne comunică o stare de fapt a adevărului propriu, la care a ajuns într-un anumit moment al gândirii sale artistice.
Culoarea, deși evanescentă, e elementul unui ceremonial sinestezic provocator, perceptibilul se transformă în imperceptibil, misterul unei naturi aflate într-o mișcare perpetuă se articulează ritualic în lucrarea artistului vizual ieșean. Sunt fețe și suprafețe ale unor descărcări de energie întrețesute cu finețea unui caligraf-seismograf.
De la spontan, la grav, tonul e intens emoțional la Iulian Copăcel, un artist contemporan care vrea să reconfigureze realitatea, propunând o realitate alternativă, revelatoare. El se recitește și, pornit pe o asemenea cale, el recitește tot ce îl înconjoară. Rezultatele la care ajunge sunt transmise într-o semantică a devenirii atipică. Obiectul său este conceput subsecvent, cele treisprezece tablouri care se succed într-unul, într-o imagine singulară, până la urmă, fiind dispuse ca atare, artistul sesizând că totul are legătură cu totul, că suntem captivi într-un organism viu care se schimbă în permanență și în interiorul căruia regulile jocului se modifică la nesfârșit.
Chiar dacă, aparent, artistul vizual nu își implică arta social, totuși, el lucrează la un construct cu impact în comunitate, în sfera societății pe care și-o dorește mai puțin de suprafață. Obiectul său abstract, psihedelic, cum am mai zis, nu e deloc gratuit, are o țintă, aceea de a scăpa de nevroza timpurilor pe care le traversăm cu toții.
Iulian Copăcel are încredere în valoarea umană a culturii. Pictura îi e consubstanțială cu anvergura sa intelectuală și are mereu tendința de a rotunji fizionomia artei pe care o practică, de a o închide și apoi, în chip necesar, de a o deschide. O pendulare de acest tip îi e specifică artistului ieșean, adept al haosului organizat cu emfaza și exuberanța unei ordini aparent iraționale. Obsesiv, artistul ne atrage atenția că lumea se pierde în gesturile sale scăpate de sub control sau prea studiate chiar. Un univers antropocentric, da, fără îndoială, se ivește la orizontul întreprinderilor sale artistice.
Vortexul de forme și culori, polimorfismul pe care îl plasează pe frontul său de lucru, un teritoriu psihotrop, în aria căruia se recompune și încearcă să afle încotro se îndreaptă omul și, în aceeași măsură, el însuși, poate fi înțeles prin conceptul jungian de individuație, o cale spre Sine, un proces de augmentare a câmpului conștiinței. Ritmurile cromatice trepidante, esențele, contururile unor himere care se ivesc pe pânză sunt constituenții unei gândiri artistice dispuse către experiment pentru a cunoaște, dar și pentru sondarea sufletului unei lumi epuizate, în derivă.
Tehnic, artistul se desfășoară și ajunge la Obiectul de față pornind de la desenul concret peste care, fin prestidigitator, suprapune schema abstractă. Ansamblul de figuri, înlănțuite într-un dans frenetic, cumva ritualic, conturat cu migala unui desenator pasionat, doar se întrevedere, e tonul unei lumi pe care îl acoperă o altă lume, cea generală, mulțimea uniformizată, vacarmul unor spirite impersonale, calpe. Dansul surprins în compoziția plastică e tendința omului de a lupta cu inerția, de a fi personal, de a se salva, de a deveni el însuși. Din acest motiv, aș numi arta sa, acest Obiect al lui Iulian Copăcel, drept o poetică a sinelui, fără doar și poate, întemeiată existențial, „un act al profunzimii” (Bachelard), o dispunere înspre și în sine, o obiectivare care îi oferă autorului posibilitatea să se echilibreze ființial.
Privitorilor, printr-un procedeu riguros pus la cale, de înlăturare a inertului, li se înfățișează o preocupare pentru limbajul sufletului, o fenomenologie a unei interiorizări tăcute și, nelipsite, de un dramatism care rămâne imprimat pe retină. Iulian Copăcel codifică, determinat fiind de o voință care nu înlătură neliniștea, ci o proclamă cu o exigență lucidă. Autorul chiar ajunge să inventeze o estetică pentru propria folosință, denaturând lucrurile și încercând să ne facă să sesizăm inexprimabilul în plasa unor structuri abstracte.
În chip util, desemnând legătura cu lucrurile care însumează, în final, Obiectul plastic în integralitatea sa, pictorul recurge la a da viață pe pânză unor detalii în nuanțe de roșu. În spațiul acela, aflat într-o forfotă existențială infinită, tușele de roșu constituie efectul declanșator al unei simbolistici care neagă suficiența percepției obișnuite. Din acest motiv, aș numi și eu, precum Herbert Read arta lui Klee, Obiectul lui Copăcel ca fiind metafizic.
Avem, așadar, o metafizică a mișcării, o reprezentare a acesteia care se adaugă percepției Obiectului, o abolire a formei statice. Recunoaștem la Iulian Copăcel o dorință de a scăpa de „concepția contemplativă a peisajului”. Artistul vizual respiră, din această perspectivă, un aer al unei depline libertăți a imaginației, în aria căreia legile mișcării sunt studiate cu atenție.
Obiectul lui Iulian Copăcel e orientat spre spectacolul uman, viața sufletească fiind creatoare de formă ca rezultat al unei necesități interioare pregnante, clocotitoare, văzute ca loc unde decelăm substanța lumii, suprafața în care totul prinde culoare, linii de tot felul se străpung, merg în paralel sau se amestecă, ies sau intră în tensiunea unei contingențe apăsătoare, unde se trăiește sub un cer senin sau, din contră, acoperit de nori amenințători. Mai mult, arta, repet, metafizică, a artistului plastic Iulian Copăcel implică o comuniune panteistă cu universul, dar și o interiorizare în căutarea sensului pierdut al omului aflat în lume, o libertate de gândire și de expresie care orchestrează o arhitectonică a sinelui aflat în căutarea sinelui, vie, vitală.
Una peste alta, Iulian Copăcel este un narativ. Nu întâmplător, Obiectul său spune o poveste, creează un traseu al înțelegerii a ceea ce ne comunică, ne deschide un complex orizont al vizualității, al imaginii. Cele treisprezece tablouri, cum afirmă artistul, de altfel, au fost alăturate sugerând ideea de evoluție: a omului, a lumii, a sensului. Mai sunt, tot așa, dispuse unul după altul, încă două panouri care reprezintă o pagină de jurnal al artistului, respectiv portretul acestuia.
Sintetizând, Obiectul (lui Iulian Copăcel) are extraordinara proprietate de a scoate din vacarm un context, o atmosferă. El știe că abstractizarea pe care o întreprinde e o consecință a unei stări a ființei, cu semnificație profundă, e o proiecție a unor semne ale unei experiențe a înțelegerii metafizice pe care artistul vrea să ne-o comunice în limbajul său artistic. Un limbaj pe care îl descoperă, cu fiecare linie trasată, cu fiecare ritm pe care îl integrează în armonia unor mișcări, în muzicalitatea imaginată, în tușe subțiri sau ample de culoare, totul desemnând ceva despre fluxul cosmic pe care artistul vizual îl gândește și îl simte deopotrivă. Rotirea infinită a lumilor noastre, consemnată în tablourile de față, ține de o desfășurare arhetipală a propriei interiorității care ascultă de alte legi sau poate de nicio lege. E o alternanță de planuri, interior – exterior, pe care o trăim cu toții, la comun, cum s-ar spune. Oricum, dacă vreți, lucrarea în integralitatea sa ne dezvăluie sensibilitatea intimă a unui artist preocupat de aventura umanului, concentrat pe acest veritabil cult al liniei care animă, dă viață, libertate, fantezie, franchețe. În fine, cred că și pentru artistul vizual ieșean pictura e, după cum a subliniat la un moment dat Pierre Soulages, „o acțiune care angajează în același timp omul și lumea. – Omul: atât privitorul cât și artistul”.
Obiectul (lui Iulian Copăcel) Autor text: Alexandru Ovidiu Vintilă
Title of the work:
THE OBJECT
Work fully completed in 2023
(from own funds)
Curator:
Alexandru Ovidiu Vintilă – poet and essayist
Dimensions of the work:
15 sails per chassis with dimensions of
100cm x 100cm
Drawing on 12 cm x 17 cm paper
Technique:
the 13 canvases painted in a mixed technique of acrylic, graphite pencil, colored pencils, wax pencils, white corrector.
Journal panel: marker pen and white corrector
Portrait drawing: charcoal on paper
"The OBJECT" on the Art Gallery
Me, involved in the process of hanging “The OBJECT” on the walls
